• Codul şi acordurile miniere
Codul Minier este cel mai important document reglementativ practic în domeniu.
Acesta prevede formulele de alocare, menţinere, transfer şi anulare a drepturilor de explorare, exploatare şi valorificare.
Totodată, sunt stipulate drepturile şi obligaţiile titularilor pentru fiecare clasă de resurse naturale supuse exploatării.
Se au în vedere măsuri concrete privind modul de desfăşurare a operaţiilor extractive.
Acordurile miniere se înfăptuiesc între autorităţi şi titulari în baza negocierilor ad-hoc. Acestea completează prevederile legii minelor în spiritul lor iniţial, de bază.
În cuprinsul acordurilor se regăsesc reglementări specifice, precizări mai exacte şi soluţii pentru probleme pe care Legea Minelor le exprimă mai general, măsuri mai clare de siguranţă acţională în exploatare şi valorificare, precum şi detalii ale înţelegerilor între părţi.
Este posibil, de la ţară la ţară, ca un „acord minier” să fie înlocuit de o „convenţie minieră” sau de un „contract miner”.
În diferite ţări se manifestă acţiunea sub incidenţă combinată a prevederilor Codului şi înţelegerilor contractuale de exploatare.
Sistemul legal general al ţării este fundamental în privinţa asigurării eficienţei aplicării unei legi a minelor în domeniul resurselor naturale.
Toate reglementările extractive trebuie să se regăsească armonizate, în articulare cu sistemul juridic comun civil, respectiv al legislaţiei naţionale şi regionale.

• Analiza comparativă a situaţiei juridice a resurselor naturale în diferite ţări în raport cu statul
În principal, pe plan mondial este acreditată concepţia potrivit căreia „bogăţiile solului şi subsolului aparţin statului sau sunt controlate de către stat”.
În România, îndeosebi după schimbarea de sistem din anul 1989, au apărut diferite interpretări în domeniu, urmare a politicilor economice de tranziţie spre economia de piaţă. Se constată că în diferite sectoare ce au ca obiect de activitate exploatarea şi valorificare a resurselor naturale, s-au produs erori de interpretare în contextul preocupărilor pentru restructurare, atragerea de investitori străini şi privatizare în domeniul extractiv.
Cronologic, istoria conceptului arată că în tradiţia occidentală, apartenenţa şi controlul resurselor de către stat îşi are originea în aşa numitul „sistem regalian” (regalian system), care provine din Dreptul Roman. În urma celui de-al doilea Război de Pedepsire (Second Punic War), Imperiul Roman a pus stăpânire pe întinse suprafeţe deţinătoare de bogăţii naturale. Ca atare, în acea epocă au fost instituite următoarele:
• crearea unor autorităţi politice denumite ager publicus care să gestioneze resursele naturale, respectiv proprietatea acestora atribuită către poporul roman (populus romanus);
• acordarea de permise, licenţe şi drepturi de căutare (explorare) şi extracţie (exploatare) a resurselor minerale sub conducerea unei autorităţi denumite procurator mettalorum.
În Evul Mediu aceste formule instituţionale, respectiv de autoritate, au evoluat către regalian system. Astfel, domeniul solului, respectiv suprafeţele deţinătoare pe sol sau subsol de resurse naturale, denumit dominionum directum, la descoperirea substanţelor utile a intrat imediat, fără nici o oprelişte sub proprietatea coroanei (a statului respectiv).
În acelaşi context, arealele cu zăcăminte puteau fi atribuite lorzilor feudali, iar acestea erau separate de ceea ce erau considerate suprafeţe (terenuri) comune de folosinţă, care purtau denumirea de dominionum utile. Terenurile comune, aflate sub titlu, ofereau deţinătorilor posibilitatea de a fi folosite şi de a obţine profituri de pe urma lor.
O lungă perioadă de timp sistemul regalian a fost aplicat specific şi diferenţiat, respectiv adaptat de la stat la stat. El a contribuit însă la formarea concepţiei moderne în domeniul folosirii resurselor, respectiv la formularea doctrinelor şi principiilor referitoare la drepturile statului asupra proprietăţii publice şi raporturile sale cu domeniul privat.
Contextual, se pot observa distincţiile între natura legală a domeniului din proprietate gestionat de stat în privinţa resurselor şi domeniul privat, ceea ce a contribuit la completarea legislaţiei civile şi a legilor comune, specifice naţionale.
Este deja acreditată concluzia că legalitatea proprietăţii statului şi a acţiunilor sale de gestionare în domeniul resurselor naturale poate fi considerată „publică”, „privată”, „privată de interes public”, „publică de interes privat”, „iminentă” sau ca „domeniul special al sectorului extractiv”, toate acestea fiind inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Acest tip de concluzie este valabil, cu deosebire în legile extractive din spaţiul american.
În legile miniere din zona africană anglofonă, zăcămintele (acumulările de substanţe minerale utile) nu sunt neapărat în proprietatea statului, însă statul le controlează direct în numele poporului. Într-o astfel de ipostază, statul intervine permanent ca administrator şi manager de drept, luând decizii în numele proprietarului, respectiv a poporului.
Acolo unde se manifestă diferenţe între termenii de „proprietate” şi „posesie” zăcămintele intră sub incidenţa unui regim administrativ special, sub egidă guvernamentală.
Concepţia potrivit căreia bogăţiile solului şi subsolului nu aparţin nimănui (res nullius), nici chiar statului, se bazează pe teoriile ocupaţionale (ale invadatorilor).
Potrivit acesteia, bogăţiile aparţin aceluia care le-a descoperit primul. Statul ar putea interveni doar ca un apărător sau tutore administrativ al resurselor, prin acordarea de titluri legale de explorare şi exploatare, în numele proprietăţii civile care intră în ansamblu şi în general sub incidenţa sa managerială.
Acest tip de comportament legal a fost aplicat prin câteva legi europene precum: Legea Minelor din Franţa – 1791; Legea Minieră Napoleoneană, 1810; Bazele legislative miniere din Spania, 1868 şi legile din câteva ţări din America Latină în secolul XIX.
În prezent, o astfel de concepţie este operaţională în Chile şi Bolivia.
Aspectul principal al acţiunilor ce vizează împroprietărirea sau controlul statului în domeniu se regăseşte în formula instituţională sau personală a celui ce acordă permisiunea de explorare, exploatare şi valorificare a resurselor naturale în numele statului.
În ţările africane anglofone, operaţiunea amintită aparţine şefului statului sau unui ministru din guvern, iar în ţările din America Latină, în mod obişnuit aceasta este derulată prin administraţii sau autorităţi profesionale autorizate ori prin oficii juridice specializate.

În tabelul următor sunt redate comparativ prevederile din legile minelor aferente unor ţări, inclusiv România, în privinţa definirii proprietăţii şi proprietarului asupra zăcămintelor de substanţe minerale utile.

Concomitent, sunt analizate tipurile de resurse naturale sau minerale şi condiţiile sub care acestea devin subiecte de reglementare prin legislaţie.
Într-un anumit număr de legi ale minelor acumulările de substanţe minerale utile sunt tratate din perspectiva dimensiunii lor (cantitate şi calitate) ca fiind „mari”, „medii” sau „mici”.
Clasificarea operaţiilor extractive este, de asemenea, diferenţiată în raport cu cerinţele tehnologice şi de mediu impuse de la ţară la ţară.
Se realizează delimitări între zăcămintele de hidrocarburi (ţiţei şi gaze naturale, care pot intra sub incidenţa unui Cod al Petrolului) mineralele grele (metalifere) ori substanţele minerale pentru materii prime şi materiale de construcţii (nemetalifere).
În ţările francofone sunt identificate două categorii de unităţi miniere: a) mina (mines) şi b) exploatările la zi (carrieres). Proprietarii acestor unităţi, de regulă, coincid cu proprietarii terenurilor.
În America Latină (de exemplu, Chile) zăcămintele sunt: a) concesionabile (concessible) care sunt subiecte ale legii minelor şi b) ne-concesionabile (non-concessible), precum ţiţeiul şi gazele naturale, care sunt subiecte ale unui regim special de exploatare şi valorificare.
În Africa (de exemplu, în Tanzania prin Tanzanian Mining Act, 1998) clasificarea resurselor se regăseşte în trei areale: a) cu licenţe speciale miniere (special mining licences); b) cu licenţe miniere (mining licences) şi c) cu licenţă pentru exploatarea pietrelor preţioase (gemstone mining licences ).
În unele acte legislative miniere (USA Mining Code, 1872) se face delimitarea între acumularea de substanţă minerală utilă din punct de vedere geologic şi cea referitoare la corpul zăcământului ce intră sub incidenţa exploatării.
Pentru a servi intereselor naţionale, unele categorii de substanţe minerale sunt delimitate şi încadrate în condiţii particulare de operaţionalitate (Argentinian Mining Code având textul revizuit şi completat în acest sens în anul 1997).
În sectorul extractiv se identifică trei faze productiv economice principale: 1) explorarea; 2) investiţii de punere în funcţiune/menţinere şi 3) exploatarea.
În numeroase ţări, reglementările miniere pentru prospecţiuni şi explorări se acordă distinct, separat faţă de alte faze.
Concesionarea exploatării, licenţa sau închiderea exploatării fac obiectul unor reglementări separate. Acestea din urmă se acordă, de regulă, pentru toată durata de viaţă a unităţii de exploatare.
În unele ţări, licenţele de explorare se extind automat şi asupra fazelor de investiţii şi exploatare (reconnaisance licences).
În ţări precum Peru şi Bolivia este emisă o singură licenţă unificată pentru explorare şi exploatare (a single concession for exploration and exploitation).
Legea minelor din Venezuela (The Mining Law of Venezuela, 1999) prevede o singură licenţă de concesionare comună pentru explorare şi o sub-licenţă pentru exploatare, ambele intrând sub incidenţa restricţiilor de durată aprobată a fazelor.

Sursa: www.mmaj.go.jp & Legea Minelor, Nr.85/2003/2020

Deţinătorul titlului de concesiune, sintetic are obligaţii precum:
• să execute un volum minim de lucrări prevăzute în programele operaţionale productiv-economice;
• să prezinte periodic rapoarte asupra activităţii;
• să aibă elaborate programe tehnice de explorare;
• să plătească integral taxele şi impozitele anuale;
• să respecte cerinţele sociale şi de mediu din zonă.
De regulă, din practica extractivă mondială rezultă că, în medie, durata adecvată pentru programele de explorare este de 4-6 ani. Reînnoirea licenţelor poate fi automată (în Argentina) sau discreţionară (în Western Australia, unde durata iniţială este de 5 ani, iar prelungirea poate fi făcută cu cel mult un an, însă pe baza unui raport cu detalii bine motivate privind circumstanţele cererii de extindere).
Pe plan internațional redate diferite prevederi, specifice unor ţări în privinţa drepturilor de explorare, obligaţiile şi condiţiile de prelungire a licenţelor.
În acelaşi context, licenţele de exploatare sunt tratate diferit de la ţară la ţară .
Accesul la drepturile de explorare şi exploatare îmbracă forme diferite, în funcţie de mecanismele acceptate în legislaţia minieră.

Sintetic, formele şi conţinuturile mecanismelor diferenţiate de la ţară la ţară se prezintă după cum urmează:
a) Mecanismul care prevede încredinţarea directă. Autoritatea guvernamentală oferă drepturile de explorare şi exploatare oricăruia din cei ce descoperă acumulări sau zăcăminte de substanţe minerale utile cu potenţial mineral economic, pe baza principiului „primul venit-primul servit”. Situaţia se întâlneşte în SUA şi America Latină.
b) Mecanismul care prevede încredinţarea pe bază de negocieri. Investitorii potenţiali se angajează în negocieri cu statul sau cu autorităţile abilitate (autorizate), prefigurând elementele de conţinut ale acordurilor, înţelegerilor sau contractelor de acces la explorare şi exploatare.
Legislaţiile miniere se regăsesc în grupe conceptuale, în care anumite principii devin operaţionale la obţinerea perimetrelor pentru explorare şi exploatare, după cum urmează:
• Procedura priorităţii în timp. Primul venit-primul servit. Celui angajat în acest principiu de obţinere a drepturilor de explorare şi exploatare i se impun un număr minim de cerinţe pentru fiecare fază. El trebuie să dovedească incipienţa descoperirii, respectiv expresia de interes pentru un perimetru minier. De asemenea, sunt necesare condiţii de bonitate, respectiv capabilitate profesională, tehnică şi economică în domeniu.
Regula prioritară este cea a „descoperirii exprimate” pentru o anumită substanţă minerală utilă.
Unele reglementări (Argentinian Mining Code, 1886) solicită date despre posibila configuraţie a zăcământului (forma şi extinderea filoanelor, conţinuturi preliminare, ş.a.).
Reglementări mai actualizate (Law of Mines of Venezuela, 1999) solicită prezentarea de studii de fezabilitate tehnică şi economică, aceasta fiind o condiţie agregată, impusă pentru accesul la explorare şi exploatare.
Activităţile miniere din statele federale ale SUA prin American Courts, dau aceeaşi interpretare în privinţa fezabilităţii în concordanţă cu prevederile Codului Minier al SUA (USA Mining Code, 1872). În acest cadru autorităţile americane solicită:
– exprimarea unui nivel predictibil de succes în dezvoltarea proiectului extractiv (prudent man test);
– dovezi că resursele exploatate pot fi vândute pe actualele pieţe cu profit scontat (marketability rule).
Principiul „primul venit-primul servit” este în extindere aplicativă, în ultimii ani fiind regăsit în legislaţiile unor ţări precum Chile (1983), Peru (1992) şi Bolivia (1997).
• Primul venit – primul considerat. În acest caz, prima aplicaţie (cerere) este considerată ca prioritară şi acceptată ca atare, în măsura în care cel interesat îndeplineşte criteriile şi cerinţele profesionale, tehnice şi economice de calificare.
Dacă se înregistrează renunţări, următorul de pe lista aplicaţiilor devine „luat în considerare” (cazuistica de acest tip se regăseşte stipulată în The Mining Law of Spain, 1979).
În alte reglementări (Tanzanian Mining Act, 1998) criteriile şi cerinţele de calificare impun şi bonitatea financiară, respectiv a resurselor tehnice de care trebuie să dispună aplicantul.
• Încredinţarea discreţionară. În acest caz autorităţile nu impun nici o regulă de selectare a aplicantului. Guvernul are la dispoziţie orice alternativă de încredinţare.
c) Sistemul licitaţiilor. Este instituit un sistem de competiţie prin licitaţie (mise an concurence). Diferite cerinţe şi criterii sunt impuse, iar din comparaţia compusă a acestora rezultă alegerea aplicantului care aduce avantajele maxime.

Așadar, Legea Minelor reprezintă principalul instrument juridic general prin care politicile guvernamentale în sectorul exploatării şi valorificării resurselor naturale, inclusiv minerale, se concretizează prin titluri, drepturi, obligaţii, proceduri administrative şi juridice în domeniu.
Codurile miniere şi acordurile (înţelegerile, contractele, ş.a.) sunt aplicate combinativ în fiecare economie bazată pe exploatarea şi valorificarea resurselor naturale.
Analiza comparativă a situaţiei juridice a resurselor naturale în diferite ţări şi în România, în raport cu statul, este redată cu întâietate specifică în literatura de specialitate din România.
Se constată că, în România sunt oportune delimitări conceptuale noi, în privinţa considerării formelor de proprietate şi a modului de operare în sectorul extractiv pentru a satisface optimul dintre interesul naţional, atragerea accentuată de capital de investiţii şi înscrierea în cerinţele de asigurare a sustenabilităţii exploatării şi valorificării resurselor naturale.

Dr. Ioan I. Gâf-Deac
Institutul Național de Cercetări Economice, Academia Română

Prof.univ.dr. Marin Andreica
Expert consilier cercetare șt. FDBC
Academia de Studii Economice București

This site is registered on wpml.org as a development site.