Exploatarea pentru valorificare a resurselor naturale energetice în noile condiţii, ce impun operaţionalizarea „noii economii” pe plan mondial, se poate realiza prin încadrarea în competitivitatea globală.
Din punct de vedere economic, în contextul material, fizic acumulările de resurse naturale şi în particular cele de substanţe minerale utile/ materii prime energetice pot fi caracterizate prin: destinaţie relativ comună (consum), activităţi comune (exploatare şi operaţii de prelucrare, îmbogăţire în conţinuturi ş.a. pentru valorificare), interese comune (a răspunde cererilor de consum), fluxuri comune de informaţii aferente exploatării şi valorificării.
Inventarul resurselor naturale energetice este dominat de relativitatea provenită din permanenta căutare a compatibilităţii între conţinutul şi valoarea resursei cu nivelul progresului tehnic, tehnologic şi de utilitate (cerinţă), înregistrat într-o anumită perioadă, într-un areal sau în plan global.
Ca atare, fiecare substanţă utilă, – rezultat al exploatării şi valorificării unei resurse naturale – reprezintă element (e) al unei mulţimi (M) de resurse naturale cantonate într-o zonă geografică (ZG). Simpla existenţă naturală a resurselor nu defineşte a priori o acumulare fizică, materială drept substanţă folosibilă, respectiv strict utilă.
Este cunoscut faptul că acumulările de substanţe minerale (Asm) de exemplu, pot fi exploatate (E) şi valorificate (V) teoretic complet (C) până la limita totală de epuizare (Ce).

În profil micro-economic, pentru fiecare tip de resursă naturală este posibilă înfiinţarea şi funcţionarea „unei grupări de companii şi instituţii interconectate care asigură competitivitate maximă într-un anumit domeniu sau o anumită regiune”(Michael Porter, 1990)[141].
Conceptul de mai sus poartă denumirea de cluster, vizând o masă critică relaţională rezultată dintr-o concentrare pe un areal a unor activităţi, acţiuni, operaţii, tehnologii ş.a. şi instituţii, toate fiind caracterizate în interacţiune de un succes competitiv comparativ într-un domeniu sau altul, definite la rândul lor de existenţa, respectiv motivaţia prezenţei unei resurse naturale supusă exploatării şi valorificării.
În context, este posibilă elaborarea de modele matematice pentru descrierea mulţimii finite pentru resurse naturale epuizabile sau infinite pentru resurse regenerabile, inepuizabile, în interiorul cărora elementele (ei) furnizează suportul fizic, material de înfiinţare a complexului de firme, instituţii, pieţe, ş.a., grupate spre a fi caracterizate competitiv într-un domeniu sau altul pentru o resursă naturală distinctă.
Grupurile operaţionale nu sunt amorfe sau identice. Se manifestă diferenţierea dimensională şi tehnologică prin variabilitatea culturii organizaţionale şi a capacităţii elementelor (ei) de a fi ofensive pentru câştigarea competitivităţii.
Regulile simple, bine definite, sub care acţionează firmele, instituţiile, pieţele, ş.a. în interacţiunea, respectiv inter-conexiunea dintre grupările din concentrarea cluster determină comportamentul complex al concentrării formalizate într-o regiune (zonă) geografică unde este cantonată resursa naturală respectivă, supusă exploatării şi valorificării.
Ca atare, formarea grupurilor cluster se poate baza pe obţinerea unui anumit nivel organizaţional prin agregare. Sub-elementele aparţinând mulţimii elementelor (ei) din mulţimea îşi pot păstra identitatea chiar dacă sunt angajate în agregare.
Faptul că agregarea poate genera structuri ierarhice sau clase de sub-elemente denotă libertatea de apariţie şi manifestare, în comportament evolutiv, a elementelor generatoare a clusterizării.
Este posibil, totodată, să se manifeste limite ale capacităţii sub-elementelor şi elementelor de a se agrega, respectiv concentra în arealul definit de mulţime.
În acelaşi timp, este cât se poate de vizibilă constatarea că mărimea grupului (a agregării sau concentrării) este restricţionată natural, ceea ce conduce la apariţia ierarhizărilor pe niveluri organizaţionale.
Concomitent, se manifestă capacitatea naturală limitată de „a comunica”, respectiv de a interacţiona în interiorul grupului sau mulţimii. Densitatea crescută a comunicării (interacţiunii) poate conduce la „topirea” identităţii elementelor şi la apariţia super-grupului.
Viziunea iterativă de mai sus demonstrează caracterul deschis al sistemului general de resurse naturale supus clusterizării.

Se constată că în România, domeniul resurselor naturale, din rândul cărora se delimitează sectorul de resurse minerale, – inclusiv arealul ce vizează resursele energetice, – participă la soluţionarea unor cerinţe naţionale practice de producţie şi reproducţie pentru asigurarea bunăstării.
Fondul general naţional de resurse naturale/ energetice, din care se distinge fondul geologic de rezerve/resurse, oferă linii concrete de proiecte operaţionale.
România dispune în subsolul teritoriului său de o diversitate de substanţe/resurse minerale solide precum: lignit, cărbune brun, antracit, minereuri auro-argintifere, minereuri cu metale radioactive şi rare, bauxită, sare, roci cu sulf nativ, substanţe nemetalifere şi diferite roci folosite în industrie, calcare, dolomite, bentonite, nisipuri cuarţoase, argile refractare şi caolinoase, cretă, ş.a.
Acestea sunt localizate într-un număr mare de depozite naturale sau zăcăminte, dispuse pe aproape întreg teritoriul ţării.
Prin procedeele tehnice şi economice ce se aplică în desfăşurarea activităţii, sectorul extractiv minier reprezintă un element de start în lanţul ce intercondiţioneză şi interferează evoluţia producţiei şi a preţurilor în aproape toate celelalte sectoare industriale ale economiei naţionale.
Într-o formă sau alta, fiecare sector industrial şi industria în ansamblu încorporează produse minerale din industria extractivă, (producătorii de energie electrică şi termică, metalurgia neferoasă, siderurgia, industria chimică, a materialelor de construcţii, sectorul alimentar, populaţia).
Ponderea produselor miniere în consumul industrial şi casnic în România la principalele produse obţinute din resurse naturale este de 98% la cărbune, 79% la metale neferoase, 98% la substanţe nemetalifere, 100% la sare şi ape minerale.
În perspectiva începutului de secol XXI, rezervele geologice de resurse minerale utile solide care în diverse stadii de cunoaştere se află în subsolul teritoriului României reprezintă cantităţi care cu tehnologiile actuale asigură continuitatea producţiei miniere, diferenţiat pe substanţe, pentru 30-100 de ani, iar in unele situaţii chiar şi după secolul XXI.
Rezervele geologice totale exploatabile cu tehnologiile existente la nivelul actual, pentru cărbune, minereuri şi substanţe nemetalifere puse în evidenţă – cu diferite grade de cunoaştere, -însumează peste 12 miliarde tone în subsolul ţării. Valoarea în produse miniere utilizabile după extracţie şi prelucrare depăşeşte nivelul de 150-180 de miliarde Euro.
Totuşi, valorificarea acestor tipuri de resurse naturale poate întâmpina situaţii specifice de confruntare pentru înscriere pe palierele convenţional acceptate de competitivitate.
Din rândul acestora se enumeră:
– repartizarea resurselor naturale este inegală şi investigarea zăcămintelor ori a formaţiunilor purtătoare de resurse minerale utile se face acolo unde sunt ele amplasate în natură;
– se înregistrează variaţii în privinţa caracteristicilor cantitative şi calitative ale resurselor, ceea ce înseamnă că valoarea lor economică şi preţurile de vânzare sunt diferenţiate rezervele exploatate nu se regenerează;
– pe măsura intensificării exploatării la suprafaţă se ajunge la extracţia din subteran, crescând adâncimea de lucru, fiind necesară reproiectarea tehnologică şi contracararea rezistenţei la situaţii geologice cu efecte naturale complicate;
– prospectarea şi explorarea au durate mari de execuţie (statistic, pe plan mondial din 1000 de proiecte de exploatare doar unul devine operaţional imediat);
– ritmul de asimilare a noutăţilor în sectorul extractiv de resurse naturale este dat de progresul specific din domenii adiacente (informatică, electronică, biotehnologii, ş.a.);
– investiţiile în sector sunt, în general, de mare dimensiune.
Ca atare, se confirmă teza potrivit căreia simpla existenţă a resurselor naturale de tipul substanţelor minerale nu reprezintă în sine izvor de competitivitate.
DE aceea, se avansează propunerea de elaborare a unui model cluster pentru sub-sistemul resurselor minerale, în cadrul sistemului de resurse energetice din România.
Mai jos sunt redate elementele ce sprijină determinările concrete pentru elaborarea modelului cluster.

Rt = resurse tehnice; Ref = resurse privind eficienţa;
Rteh = resurse tehnologice; Rins= resurse instituţionale;
Rinf = resurse informaţionale; Rm = resurse manageriale;
Rp= resurse privind capacitatea de producţie; (Rn) = diferite alte tipuri de resurse;
Rw = resurse de productivitate; Iei ; Iei = forţe pre-clusteriene din
interior/exterior/interior

În continuare, pe baza datelor enunţate se propune o formulă generalizată de cluster pentru sectorul extractiv minier din România, considerat subsistem al sistemului de resurse naturale energetice.
Clasificarea, respectiv denumirea concretă a clusterului propus urmează legi taxonomice (din ştiinţa clasificării), apelând la analize specifice (cluster analysis).
Pentru resursele minerale din sistemul de resurse naturale al României, acumulările geologice supuse exploatării şi valorificării se pot defini prin mărimi a) calitative şi b) cantitative, care sunt variabile şi pot fi analizate statistic din punct de vedere al aglomerării, respectiv concentrării pentru cluster.
Un zăcământ de substanţe utile/ materii prime energetice care au caracteristici suficient de apropiate reprezintă mediul de formalizare a clasificărilor după diferiţi algoritmi ce vizează organizarea: 1) substanţelor în structura geologico-minieră a zăcământului; 2) gama conţinuturilor utile; 3) tehnologiile de extracţie şi valorificare; 4) cererea pentru consum a produselor finale; 5) firme, întreprinderi, instituţii aferente activităţii de exploatare şi valorificare; 6) ş.a.